Se spune "mi-ar placea", cu verbul intreg la infinitiv.
Conditionalul se construieste din auxiliarul "as, ai, ar" plus infinitivul verbului, iar infinitivul lui a placea este chiar "placea", nu "place".
Cum se vede regula la alte verbe
Luati un verb la care greseala nu se face si lucrurile devin limpezi imediat.
Se spune "as merge", nu "as merg". Si "ar citi", nu "ar citeste".
La fel se comporta si verbul de fata: mi-ar placea, ti-ar placea, ne-ar placea, le-ar placea.
"Place" exista si el, insa la prezent (imi place cafeaua, iti place filmul, le place la mare).
De aici vine si confuzia. Forma de prezent se aude mult mai des, iar urechea o cauta si acolo unde nu are ce sa caute.
Regula scurta. Dupa "ar" vine intotdeauna forma lunga a verbului.
